Despre sensul vieții unui om cu handicap. „Pentru tihna cuplului şi de dragul copilului”

violinist-with-down-syndromeViolenţa a fost, este şi încă va mai fi un ingredient nedorit şi neplăcut al istoriei omeneşti. Tot atât de bogată în manifestări ca şi viaţa, violenţa (verbală, fizică, psihică, culturală, economică, militară etc.) produce traume de nevindecat. Escaladată, nu mai face nicio diferenţă între agresor şi agresat, schimbă frecvent rolurile şi lasă în urmă morţi şi răniţi, fizic, psihic și sufleteşte. Prin definiţie, normală pe teatrele de operaţiuni militare, violenţa este de neînţeles în domenii care, prin natura lor, trebuie să fie paşnice: familie, şcoală, întreceri sportive, politică etc. Abia a văzut lumina zilei şi copilul face cunoştinţă cu violenţa, învăţând să se apere şi să riposteze prin grai şi faptă.

Mai periculoasă este însă viaţa copilului în faza intrauterină, unde violenţa atârnă deasupra capului său precum sabia lui Damocles, chiar din momentul concepţiei, şi el nu poate să se apere în vreun fel, nici măcar ţipând. Chiar când se dezvoltă normal, nu are nicio garanţie că va scăpa cu viaţă până la naştere, darămite când, prin metodele moderne de investigaţie, se descoperă că ar fi ceva hibe.

Orice persoană, indiferent că este sănătoasă sau bolnavă, merită să trăiască şi să fie iubită pentru că poartă chipul lui Dumnezeu, chiar dacă nu “produce nimic”. Având grijă de o persoană cu handicap putem învăţa foarte multe, dacă dorim.

Într-o zi am aflat de un caz real al unor tineri căsătoriţi care, în urma investigaţiei, aflând că fătul prezintă (sau ar prezenta!) sindrom Down, au hotărât să recurgă la avort pentru a scăpa de o povară în viitor, nu numai pentru ei, ci şi pentru copilul care s-ar naşte cu această deficienţă. Întrucât chestiunea copilului cu handicap mă privește, eu însumi având o fetiță cu un handicap fizic, m-am aplecat puțin asupra subiectului printr-un mic sondaj pe internet: este bine că soţii vor recurge la avort? Va avea aceasta vreo consecinţă în viaţa lor viitoare? Povara de care scapă poate aduce alte poveri mai mari?

„Vă rog să îmi explicaţi”, am întrebat în acest sondaj, adresat cunoscuților, „ce sens are viaţa unui om cu handicap sau cu o boală genetică, de ce să trăiască, nu ar fi fost mai bine dacă era avortat?”

Am primit 35 de răspunsuri, din România (marea majoritate), Spania, Turcia, Marea Britanie, SUA, Canada. Ca religie (nu neapărat practicanţi) marea majoritate sunt creştin ortodocsi la care se adaugă doi catolici, o baptistă, un mozaic şi o musulmană.

Mă limitez la un singur răspuns, pentru a cărui autenticitate garantez, primit de la mama unui copil suferind chiar de boala Down.

Înainte de a-l reproduce, e util să împărtășesc câteva dintre gândurile mele privind motivele pentru care apar asemenea „defecțiuni” și pentru care de cele mai multe ori îl blamăm pe Dumnezeu, sau, mai rău, le folosim pentru a „demonstra” că Dumnezeu nu ar exista.

Din capul locului, trebuie să recunoaştem că nu e uşor de dat un răspuns la astfel de sondaj pentru că, obişnuiţi cu normalul, toţi oamenii îşi doresc copii frumoşi şi destepţi, în care să-şi regăsească trăsăturile. Totodată, din cauza carenţelor de educaţie şi informare ştiinţifică şi religioasă (chiar licenţiaţi în ştiinţe şi teologie!) credem că numai după ce-a ieşit din pântecele mamei, copilul devine subiect de drept, cu obligaţii şi drepturi. Născut, indiferent cât de perfect sau de imperfect este, dacă l-ai ucis, eşti un criminal şi pedepsit de legile omeneşti ca atare.

Lumea se (mai) emoţionează şi (mai) plânge când mor oameni de boli incurabile, în accidente, în inundaţii, în incendii, în războaie etc., dar este insensibilă la milioanele de copiii nenăscuţi sacrificaţi. Dar Cel Care a spus: Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi! varsă râuri de lacrimi şi ne spune nouă celor nepăsători, Vai vouă!

Un ocean de sânge nevinovat stă deasupra omenirii şi ne amăgim cu tot felul de drepturi (căci drumul spre iad e pavat cu drepturi) şi dormim liniştiţi că nimeni nu ne va cere socoteală.

Conceperea unui copil este o conlucrare divino-umană. Omul oferă vasul, forma fizică a unei noi fiinţe omeneşti, potrivit unui cod, iniţial făcut bun foarte de către Dumnezeu, şi în acest vas Dumnezeu toarnă suflarea de viaţă, sufletul nemuritor. Întreruperea acestui act creator divino-uman (chiar şi prin pastilele avortive de a doua zi!) înseamnă un sacrilegiu. Este ca şi cum i-am da peste mână lui Dumnezeu şi L-am alunga. Dacă vasul nu mai este bun foarte nu este de vină Dumnezeu, ci omul căzut care s-a abătut de la vieţuirea cea după fire, la cea împotriva firii. Însoţirea unui singur bărbat cu o singură femeie este potrivit firii, după modelul protopărinţilor Adam şi Eva, model creat de Dumnezeu. Această însoţire o găsim în aproape toate culturile şi religiile, conferindu-i-se un caracter solemn şi spiritual.

La plinirea vremii, Dumnezeu ne-a descoperit că această însoţire este o Taină prin care El, în sinergie cu omul, lucrează la mântuirea acestuia. În această Taină, a cununiei, cei care se însoţesc trebuie să intre curaţi şi să o păstreze curată până la moarte. În zilele acestea cele mai din urmă, această Taină este pângărită şi batjocorită chiar de creştini „graţie” aceleaşi corectitudini politice, care anesteziază conştiinţele cu mantre de genul „relaţie non-monogamă” şi „sex non-marital” în loc de adulter sau desfrânare. Despre cei care practică păcatul împotriva firii al homosexualităţii se vorbeşte de „altă orientare sau preferinţă sexuală”, de comunitatea LGBT (lesbian, gay, bisexual, transsexual), de “non-conformism sexual” (gender non-conformity), adică, într-un cuvânt, „diversitate”.

Din moment ce noi, oamenii, ne abatem de la cele după fire la cele împotriva firii în toate aspectele vieţii, deteriorând continuu codul după care ne-a zidit Dumnezeu, nu-i de mirare că se concep şi se nasc „vase” cu defecte, în care Dumnezeu, nepărtinitor, toarnă chipul Său, suflarea de viaţă, sufletul cu facultăţile noetice. Faptul că acesta, sufletul, nu se poate dezvolta şi nu poate comunica plenar cu lumea creată văzută este vina, păcatul nostru. De aceea suntem bolnavi pentru că ne solidarizăm şi ne încurajăm în vieţuirea cea împotriva firii, adică fără Dumnezeu.

Singura cale de a ne însănătoşi, şi trupeşte şi sufleteşte, şi de a da naştere la „vase bune”, este de a aduce viaţa noastră, în această lume, în matca firească aşa cum ne învaţă Iisus Hristos, singurul Dumnezeu adevărat şi Om adevărat.

Ştiinţa medicală, oricâte progrese ar face, nu poate să elimine bolile, deoarece acţionează asupra unor cauze derivate (gene defecte, cromozomi, malformaţii, agenți patogeni, fizici, chimici, etc.) Cauza primă a tuturor bolilor este căderea omului din starea cea firească, aceea de comuniune nemijlocită cu Dumnezeul Cel Viu, stare în care nici boala şi nici moartea nu mai au nicio putere. Biserica lui Hristos, cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească, este singurul spital în care omul se poate trata şi vindeca de cauza primă a tuturor bolilor sale, pregătindu-se pentru comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu, în ziua a opta a creaţiei, a veşniciei.

Și acum, răspunsul acelei mame, sub forma unei scrisori imaginare, poate ușor romanțioase, adresate fiului său. Vă invit să cugetăm împreună la spusele mamei:

“Am învăţat că erai un fiu ca ceilalţi, doar cu probleme diferite.

Când ai spus „mama” am plâns de bucurie, chiar dacă aveai trei ani. Când, clătinându-te pe picioare, ai venit spre mine, am deschis braţele şi am fost fericită, chiar dacă aveai mai mult de patru ani. Şi m-ai învăţat răbdarea.

Când, în acea perioadă nimeni nu te voia, nici şcoala, nici societatea, am învăţat să fiu umilă, surâzătoare, gentilă, pentru că cineva îţi făcea o glumă. Şi m-ai învăţat umilinţa.

Când lumea începea să se intereseze de tine şi de cei ca tine, am început să lupt şi lupt încă, pentru ca tu să fii acceptat. Şi m-ai învăţat să lupt.

Când, în fine, alte mame visau pentru fiii lor primul loc la şcoală, în carieră, în societate, eu mă mulţumeam cu micile tale progrese. Şi m-ai învăţat să doresc pentru fiii mei fericirea, nu bogăţia şi succesul.

Şi când a venit mătuşa să locuiască aproape de noi, înăsprită de nenorocirile sale, cu un caracter imposibil şi insuportabil, singură, datorită golului creat de rude în jurul ei, şi incapabilă de a sta singură, încă o dată viaţa ta s-a demonstrat nu utilă, dar necesară: pentru douăzeci de ani tu i-ai ţinut companie, zi după zi, suportând firea sa despotică, uneori agresivitatea sa, voindu-i binele, îndulcind momentele sale triste, făcând-o să surâdă cu ieşirile tale paradoxale. Pentru douăzeci de ani ai dat un scop vieţii sale, un ritm zilelor sale, o motivaţie gesturilor sale.

Când ea a murit, te-am readus acasă la noi. Tatăl tău şi cu mine, cu maturitate, am cunoscut o sensibilitate nouă, o înţelegere cum niciodată nu a fost înainte: şi toţi am petrecut o ultimă vacanţă fericită, cea mai frumoasă din toată viaţa noastră. Apoi a venit boala şi moartea tatălui tău.

Când m-am întors disperată de la cimitir, te-am găsit din nou pe tine, acasă, tu care nu ştiai nimic, care înţelegeai puţin, dar care „simţeai”, datorită acelei misterioase sensibilităţi pe care o ai, că ceva teribil s-a întâmplat. Şi pentru tine am reînceput mai întâi să supravieţuiesc, apoi chiar şi câte puţin, să trăiesc: pentru tine am reînceput să lucrez, să lupt.

Tu eşti însoţitorul meu: dacă am încă o mângâiere, dacă am încă o îmbrăţişare, dacă cineva încă îşi aminteşte că nevoia de tandreţe nu are vârstă, ţi-o datorez ţie. Dacă reuşesc încă să ofer fericire cuiva, acesta eşti tu, căruia îţi trebuie atât de puţin pentru a fi fericit”.

NIcușor Gliga, noiembrie 2010 – pentru PRO VITA București.

http://www.culturavietii.ro/2015/04/18/despre-sensul-vietii-unui-om-cu-handicap-pentru-tihna-cuplului-si-de-dragul-copilului/

Reclame

Fiecare viață e un dar!

MPV2015-Targu-Jiu-web

Se întâmplă uneori în viață să ajungem la o răscruce de drumuri, să trebuiască să alegem una din cele 2 căi ce ni se aștern înainte: Viața sau moartea. Adeseori alegem moartea și apoi purtăm o viață întreagă pe umeri povara alegerii noastre nesăbuite.

Am uitat oare bunătatea? De ce sacrificăm pe altarul comodității și al necredinței viața proprilor prunci, a celor ce sunt sânge din sângele nostru? Mi-e glasul prea slab să strig durerea unei nații ce și-a ucis cu premeditare peste 20 milioane de fii! Oare nu e destul? Oare nu am vărsat prea mult sânge încât să mai nădăjduim iertarea?

De ce avem nevoie ca să oprim măcelul? Căci deși lumea de azi iubește comoditatea, plăcerile trupești fără nesaț alături de o întreagă gamă de metode contraceptive și/sau avortive, totuși există în rândul celor tineri și nu numai o GENERAȚIE PENTRU VIAȚĂ, o mână de oameni curați la minte, trup și suflet ce îndrăznesc să afirme cu tărie că FIECARE VIAȚĂ E UN DAR! ,,Strigătul mut” al celor uciși înainte de a vedea prima lor rază de soare e prea puternic încât acești câțiva ,,nebuni” (după normele contemporane) frumoși să stea locului, să nu iasă în stradă să spună lumii întregi că darul vieții e sacru și că dreptul de viață și de moarte asupra oricărei făpturi nu îl are decât Creatorul, nicidecum omul.

Aceasta e menirea Marșului pentru Viață, ajuns la nivel național la a cincea ediție, iar pe plan local fiind al treilea an consecutiv când el are loc. Nu întâmplător tema ediției 2015 este ,,Fiecare viață e un dar!”

La Tg-Jiu, ne vom întâlni sâmbătă, 21 martie, orele 12.00 în fața Bisericii ,,Înălțarea Domnului”, din zona Paralela 45. În jurul orei 12.15, vom porni la drum cu icoane și bannere pe traseul Victoriei-Victoriei pietonal-Piața Prefecturii-Paraclisul Mitropolitan ,,Sfinții Voievozi Mihail, Gavriil și Rafail.” În casa Domnului, după rugăciunea către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, modelul nostru de mamă (Acatistul Buneivestiri), vor urma discursuri din partea organizatorilor: Provita Gorj, Down Art Therapy, ASCOR Tg-Jiu și Vasiliada Tg-Jiu. Seara, în jurul orei 21.00, ne vom reuni în Parcul Coloanei Infinitului, pentru a lansa 21 de lampioane colorate cu dorințe, manifestare ce va marca finalul Marșului și totodată va sărbători Ziua Sindromului Down.

Alături de noi, în întreaga țară și în Republica Moldova, alte 58 localități vor celebra anul acesta Marșul pentru Viață prin diverse activități, pe parcursul Săptămânii pentru Viață. De la an la an, numărul celor implicați a crescut, ceea ce ne dă nădejdea unui viitor mai bun, cel puțin la nivel micro.

Revenind la ceea ce ne motivează să luăm parte la Marș, am să punctez câteva realități și totodată invitații:

  • când ești fată tânără și necăsătorită și ai rămas însărcinată, prietenul ,,binevoitor” te îndeamnă (a se citi – forțează) la avort; fii curajoasă, dă viață celui/celei ce te va iubi necondiționat și vino la Marș să fii exemplu altor tinere în situația ta;
  • când ești căsătorită și ai deja 2 copii (deja prea mulți?!) și ești gravidă cu al treilea, soțul sau cea mai bună prietenă argumentează stăruitor curmarea vieții celui din pântece; naște și vino la Marș să fii un model pentru alte mame în aceeași situație;
  • când doctorul, în urma multiplelor analize din timpul sarcinii, ți-a spus că fătul se va naște cu dizabilități (deși uneori diagnosticul e greșit!) și ți-a recomandat avortul ca soluție firească, ignoră-i sfatul criminal, dă naștere pruncului și vino cu el la Marș ca să arătați împreună tuturor că fiecare viață merită prețuită;
  • când copilul tău s-a născut cu Sindromul Down și toată lumea se poartă cu el de parcă ar avea lepră, iar la Maternitate ți s-a spus că e ,,retardat sau că mai bine te-ai ruga să moară”, îndrăznește să visezi un viitor luminos pentru îngerașul tău, cu posibilități de dezvoltare numai de Dumnezeu știute; ia-l de mână și veniți la Marșul pentru Viață pentru ca din curajul și tăria voastră de a merge împreună mai departe, indiferent de obstacole, să dați și altor mame de copii cu Sindrom Down măcar o fărâmă și un strop de nădejde;
  • când ai deja peste 40 de ani și ești însărcinată, nu ține cont de gura lumii ce te judecă aspru pentru ,,rușinea” de a fi mamă la ,,așa vârstă înaintată”; iubește-ți copilul și hai cu tot cu burtică la Marș…

Și oare câte astfel de exemple și multe altele ar mai fi? Cu sutele… Dar cu fiecare în parte, găsim tot atâtea motive să participăm la Marșul de anul acesta, ca să dăm de veste celor ce nu au urechi să audă și ochi să vadă că FIECARE VIAȚĂ E UN DAR, că fiecare copil e dorit de Cineva și că… în urma noastră rămân faptele și alegerile noastre, moartea ce s-a cuibărit în sufletele și în pântecele noastre sau pruncii noștri rostind adesea ,,Mami, TE ubec!”…

Radu Buțu, Down ART Therapy – asociatiaDART.info

(articol apărut în Calea Înălțării nr. 67, martie 2015)

Peripețiile sale la Spitalul de Copii

Două tinere priveau nemișcate de departe. Pe fața lor se putea observa limpede uimirea amestecată cu simțământul tristeții. Nimeni dintre cei prezenți nu le cunoștea și toți se întrebau cine sunt. Domnul Anastasie credea că au legătură cu vreo familie din cartier și, ca administrator al blocului în care locuise Iannis, a socotit că e de datoria sa să întrebe dacă au vreo legătură cu fratele care se mutase la Domnul. Cea mai voinică, după ce și-a șters lacrimile, a început să spună:

– Mă numesc Areti și împreună cu prietena mea, Kaliopi, lucrăm la Spitalul de copii. Cu mulți ani în urmă l-am cunoscut pe Iannis clovnul. Așa îl știam noi pe cel pe care voi îl numiți Iannis nebunul. Venea aproape în fiecare Duminică după-amiază, încărcat cu jucării. Le împărțea copiilor și se juca împreună cu ei. Îi iubea pe toți, însă arăta grijă și dragoste deosebită celor care crescuseră din pruncie în spital, pentru că îi părăsiseră părinții lor. Le aducea haine, jucării și multe altele. Pe lângă acestea mai lăsa și câțiva bani la sora de serviciu, gândindu-se că micuții vor mai avea nevoie și de alte lucruri în perioada în care el nu va putea să vină. Noi nu-l știam de nebun ca voi. Pentru noi era cel mai bun clovn, care îi amuza ca nimeni altul pe copii.

– Îl iubea foarte mult pe un copilaș, pe care părinții îl părăsiseră pentru că avea sindromul lui Down, a completat Kaliopi.

,,Bre, Kaliopița, cum de l-au părăsit pe acest îngeraș?”, se întreba Iannis. ,,Sărmanii părinți, dacă ar fi știut că acest îngeraș însemna pentru ei biletul pentru Rai și pentru veșnicie, nu l-ar fi părăsit. Cum să lași, măi copile, o asemenea comoară? Hristos al nostru, Kaliopița mea, a spus că este dragoste. Și dragostea, știi, are înăuntrul ei jertfa. Dragostea fără jertfă este ca o tinichea goală, spoială, așa cum spunea și mama mea. Hristos, Kaliopița mea, a spus că cel ce nu are dragoste jertfelnică este gol pe dinlăuntru. Dacă am ști, buna mea copilă, ce comori trimite Dumnezeu neîncetat omului, ca să-l mântuiască, am sări în sus de bucurie. Iată, acest îngeraș este o astfel de comoară. Am să-ți spun o taină. Dacă s-ar găsi o familie bună, care să-l înfieze, atunci nu numai că familia ar primi nenumărate binecuvântări cerești, ci, prin jertfa dragostei lor de a îmbrățișa pe acest îngeraș bolnav cu trupul, l-ar tămădui. Pentru că Dumnezeul nostru Cel în Treime este milostiv și îndurat.”

Acestea mi le-a spus Iannis privind la copilașul bolnav și părăsit, care dormea pe pătuțul său de spital.

,,Nu este ciudat, Kaliopița mea, ca oameni de azi să se îngrijească mai mult de animale și acestor copilași să nu le dea importanță? Nu spun că nu trebuie să iubim păsările și animalele. Și de acelea trebuie să ne îngrijim, însă cu atât mai mult trebuie să purtăm grijă de omul aflat în suferință, care este chipul lui Dumnezeu. În ziua de azi trebuie să devenim samarineni milostivi, încât să ne dăm și viața pentru binele celuilalt, dacă nevoia o cere. Nu uitați aceasta mai ales voi, surorile medicale, care în lucrarea voastră aveți de-a face totdeauna cu durerea omenească.”

(…)

Anastasie, Hristos a altoit pomul acestui cartier binecuvântat și se văd deja primele roade. Îngerii Domnului păzesc bine flacăra dreptei credințe, pe care El a aprins-o și răcorește fiecare casă. Iar această credință este darul lui Dumnezeu pentru tot cartierul nostru binecuvântat. Ea aduce binecuvântare tuturor. Câtă vreme am fost lângă voi, m-am rugat pentru toți. În garsoniera mea se află cinci caiete cu toate numele pe care le-am pomenit în rugăciunile mele. Să i le dai lui Constantin și Katerinei, moștenire de la mine împreună cu contractul pentru noua locuință în care vor locui după ce se căsătoresc. Este vorba despre apartamentul de la etajul al treilea, care se găsește chiar vizavi de casă și care a fost cumpărat cu bani de la vecinii noștri înstăriți, care au vrut să-și depună economiile la banca din Cer și să-și păstreze anonimatul. Împreună cu contractul să le dai și plicul care se află în primul sertar. Conține bani pentru cheltuielile pe care o să le aibă la nunta lor și pentru înfierea îngerașului de la Spitalul de copii, care suferă de sindromul Down. O să-l vindece cu dragostea lor. Duminica trecută m-am întâlnit cu Iorgu, cel care i-a adus lui Constantin lucrurile cu camionul său. El a primit să le fie naș de cununie. Ar fi bine ca îngerașul care suferă în spital să fie botezat de domnul Apostol, care vreme de mulți ani mi-a răbdat nebuniile, așa cum a făcut și bunul Pandelis.

(…)

Vecinul vostru cel nebun,

Iannis.

fragment din ,,Iannis cel nebun pentru Hristos (1)”, de Dionisie A. MAKRIS, colecția Mărgăritare ale Ortodoxiei, editura Evanghelismos, București, 2010.

Next Newer Entries

%d blogeri au apreciat asta: